Sunday, November 10, 2013

Zana Maseluta



Ne-a vizitat Zana Maseluta. Pentru a treia oara. Insa pentru prima oara pentru un dinte de sus.















Cum stie ea sa vina, asa ca o mama buna, fix in ziua in care dintele proaspat scos asteapta linistit sub perna? Si nu vine chiar oricum, vine pregatita cu cadoul asteptat... E ceva magic la mijloc...

Ce-i drept a avut timp sa se pregateasca. Se misca dintele de vreo trei saptamani, mai putin la inceput si chiar foarte tare zilele trecute. Mai mult decat atat, zana poate sa pastreze legatura cu cabinetul stomatologic, sa stie exact ce copil pleaca cu dintele la pachet. Deci nu pare chiar asa grea meseria asta de zana. Doar lipsa de somn e o problema, in asteptarea momentului prielnic de sustragere a dentitiei de sub perna. Dar asta poate doar pentru zanele mai obosite, cu probleme incipiente de colesterol ridicat.

Si uite asa, azi de dimineata pe la 7 s-a auzit un chiot de bucurie si tati a fost extras prin tragere de  picior in afara plapumei pentru a taia ambalajul lui Crug, un crocodil luptator de la Lego Chima, insotit de speedorz-ul lui verde tipator.

Noi, zanele, nu am crescut cu traditia asta. Eu tin minte ca, printr-un unchi si o bunica a ajuns la mine traditia cu aruncatul dintelui de lapte peste casa, pentru a se intampla ceva nemaintalnit si de neuitat, nu mai stiu exact ce.
Si uite ca si la capitolul asta generatia noastra s-a dovedit fruntasa la aruncat cu oportunitatile peste casa, fara macar sa aiba o minima asteptare ca ceva va fi aruncat dinspre cealalata parte a casei pana in bratele noastre - o masinuta chinezeasca cu arc, un Nu te supara frate, o atentie... Probabil ne-a ajutat sa nu primim lucrurile de-a gata, sa intelegem ca orice traditie apare de la o generatie la alta. Cineva trebuie sa se agite, sa invarta o rotita, sa astepte niste ore dupa culcarea copiilor, sa faca posibila magia prin entuziasm, rigoare si planificare, sa duca bucuria mai departe an de an.

Iar pentru cei care nu au imbratisat inca spiritul zanei Maseluta, recomandam cu drag filmul "Rise of the Guardians", aparut deja pe DVD. Pentru ca o imagine face cat o mie de cuvinte iar o mie de imagini creaza pe loc o traditie.



Mihai


Friday, November 8, 2013

Astronomie. Un mic fragment. R la 3 ani si 10 luni

Blogurile citite zilele astea m-au facut sa deschid zecile de filmulete facute de-a lungul timpului. Voci caraghioase, imagine tremurata, priviri nedormite, scartaieli de bebelus, tati simpatici, mame nervoase :)

Am gasit si un filmulet intitulat "2010.09.26 Interviu cu R, pasionat de astronomie". Dureaza 15 minute insa aici am selectat doar cateva secunde.
Dateaza din perioada (sa-i spunem mezozoica) in care pe peretii nostri se gaseau planetele sistemului solar frumos insirate si tavanul camerei copiilor era inundat de meteori fosforescenti.
Orice discutie cu R se purta cu cartile deschise la capitolul despre evolutia stelelor de la supernova la pitica rosie si a diferentelor dintre planetele din roca si cele din gaze. Tricicleta nu ne mai purta in parc, ci aici colea, in galaxia vecina si prietena, Andromeda. Jocul preferat era zborul prin "spatiul gadilicios" - acolo unde cosmonautii isi pierdeau firea si se gadileau pana la hohote de ras.

Anii au trecut, planetele s-au dezlipit cu tot cu var de pe pereti si tricicleta deserveste alti baietei. Gaurile negre insa isi mai fac simtite prezenta din cand in cand, inghitind nu doar lumina ci si caietul de teme pentru a doua zi la scoala.


Vorba Marei, cand au trecut anii?

Nu stim, insa la dimensiune cosmica, 3 ani si ceva nu inseamna prea mult.

Mihai

Monday, November 4, 2013

De ce merg unele lucruri?

90% dintre ascultatorii mei imaginari au raspuns "Pentru ca sunt suficient de multi bani".
Ceilalti 10% au raspuns diverse alte chestii, greu de reprodus. Poate nu eram eu atent sa le captez mesajul.

Disclaimer: Textul ce urmeaza nu ofera solutii despre cum sa faci rost de bani ca sa-ti dai copilul la o scoala straina. Si nici nu vrea sa faca in ciuda celor care nu au avut resursele pentru asa ceva. Mai mult decat atat, nu incearca sa spuna ca organizarea e mai importanta ca materia din programa.

Ce vrea insa acest text este sa povesteasca pe scurt cum este sa vezi un mecanism functional, de fapt ce fac altii ca lucrurile sa mearga, pornind de la doua intamplari de la scoala lui O si R:

Prima: Scoala a inceput anul cu haos, nervi si inghesuiala, noul sediu avand o parcare evident subdimensionata. Inghesuiala pe DN1, parcari pe bordura, ceva nervi si frustrare. Si concluzia fireasca a fost - oricati bani au avut, arhitectii tot romani au fost... Prostia i-a facut sa creada ca vor putea inghesui cateva mii de masini in vreo cincizeci de locuri de parcare. Pana aici nimic spectaculos.
In comparatie cu milioanele de euro investite in scoala, cat este costul pe zi cu un om care sa dirijeze circulatia? Zero barat probabil, nu-i asa "sunt suficient de multi bani". Insa nu a fost asa. Circulatia a fost dirijata de directorul liceului si cel al scolii generale, imbracati in veste reflectorizante. Doua puncte castigate dintr-un foc - unu, nimeni nu mai forta intrarea in parcare, de rusinea directorului si doi, lumea a vazut ca lucrurile nu sunt lasate la intamplare.
Iar eu zic ca nu a fost doar un exercitiu de imagine, sigur e ceva legat de sistemul de invatamant, de mintea lor si nu a noastra. Ce stiu sa faca cel mai bine "doamnele invatatoare" din scolile romanesti? Sa externalizeze problemele! Problema copilului este ca parintii nu se ocupa - nu il bat la cap sa-si faca temele, nu il invata sa stea pe scaun, sa fie respectuos, bunicii l-au alintat, etc. Scoala a incercat, insa nu s-a putut, copiii nu si-au dat interesul.
Eu nu am vazut in viata mea un cadru didactic dirijand circulatia, masinile si parintii nu fac parte din scoala. Nimic nu face parte din scoala. Doar "doamnele".

A doua: Aceeasi scoala, aceleasi probleme de circulatie. S-au ameliorat dupa ce s-a spart un gard si s-a modificat o alee. Acest lucru a condus la modificarea traseului. Am dat acum 3 saptamani un mail. Unul singur!

Buna ziua,

Incep prin a va felicita cu privire la viteza de identificare a solutiei de decongestionare a accesului auto. 
Am observat insa un inconvenient legat de aleea ce uneste parcarea cu scoala primara.
Aceasta alee nu se continua cu o trecere de pietoni, trecerea fiind la aproximativ 20 de metri mai departe, spre DN1.

Consider ca, pe de o parte nu este practic sa ocolim cu totii acesti 20 de metri, iar pe de alta parte este fundamental gresit sa traversam cu copiii (chiar si tinuti de mana) prin locuri nemarcate.
Chiar daca drumul de acces in interiorul campusului nu este extrem de periculos, nefiind un drum public, nu cred ca este corect sa ii invatam pe copiii nostri ca regula traversatului pe trecere este una optionala, incalcata cu buna stiinta de parinti in fiecare zi.

In concluzie, propunerea mea este sa se traseze o trecere de pietoni si in dreptul iesirii dinspre parcare catre scoala primara.

Va multumesc, 

Astazi, la reinceperea scolii, o trecere de pietoni noua si frumoasa ne zambea in soarele anormal de cald de noiembrie.

Continuarea disclaimer-ului: Da, ai nevoie de bani ca sa trasezi 5 linii de vopsea alba pe jos. Insa indiferent de cati bani s-ar fi strans, trecerea de pietoni din fata scolii romanesti ar fi fost a primariei, tinea de politie, de ADP, de oricine altcineva numai de scoala nu. Pentru ca munca si implicarea sunt doua probleme, iar problemele sunt ale altora si acest lucru il invatam din frageda pruncie.

Da, bine ca sunt eu destept. Insa daca ai mei copii vor vedea de suficiente ori ca trebuie sa te implici ca lucrurile sa mearga, indiferent la ce nivel sau varsta ai ajuns si vor face asta si in viata lor, atunci efortul pentru aceasta scoala nu va fi fost inutil.

Mihai


Tuesday, October 22, 2013

Cum se naste un mare campion?

Probabil ca orice alt copil, la prima vedere. Doar ca ceva, un mecanism, il impinge in permanenta de la spate, in tine treaz, il pune sa faca tot felul de lucruri, il umple de neliniste.
As spune ca un campion se naste cu o parte din antrenorul sau in minte, in suflet, chiar daca nu s-au intalnit inca. Cu un antrenor cu principii dure, cu un anternor care nu tolereaza ca timpul sa fie folosit si de ceilalti. Un antrenor egoist si lacom. Si uite asa mingea nu poate sta locului, bicicleta nu rugineste, piesele de sah nu stau niciodata in cutie, spre bucuria tatalui de campion, ce isi frange mainile de emotie, stres si exaltare pe margine, in primul rand de langa teren, in spatele bancii antrenorului.

Dar daca nici nu ai o minge in casa, pentru ca nimeni nu si-a dorit vreuna? Daca bicicleta isi invarte rotile agale, doar cat sa poarte un trup firav catre chioscul cu inghetata din mijlocul parcului? Daca piesele de sah nu vor sa joace dupa reguli, ci doar vor sa stea de vorba si sa admire tinutele elegante ale fetelor regale? Ce va face tatal din spatele bancii antrenorului?

R joaca tenis de doi ani deja, insa mingile continua sa se incapataneze si sa alerge mai repede decat el. Racheta e frumoasa si colorata, loveste mingile cu gingasie. Mingi ce trebuie sa stea aliniate langa tusa, pentru a se juca pe rand, asa cum se cuvine. "Tenisul este un joc prea violent pentru mingi" e concluzia lui R atunci cand eu lovesc o minge mai tare, sa-i arat la ce nivel mi-as dori sa ajunga, sau sa fie deja. 

Dar cand isi pune pe cap o peruca de vrajitoare, zambeste cu ochii lui mari si incepe sa povesteasca, sa inventeze, sa intepreteze roluri de baba cocosata si nebuna, atunci realizez, inca o data, ca mecanismul secret poate capata orice forma si poate indrepta un campion in orice directie.
Campion aclamat sau nu, recunoscut public sau nu, insa unul care inghite cu lacomie timpul pentru a-si bucura talentul, pentru a-si reumple bateriile din propriile placeri.



Iar locul tatalui este in primul rand de langa teren, oricum s-ar chema el - stadion, scena, scoala - frangandu-si mainile de emotie, stres si exaltare, incurajandu-l in permanenta pe campionul sau.


Mihai

Wednesday, October 9, 2013

325 de ore

In grupa mijlocie am fost invatat de un vecin de bloc cum sa desenez o masina. Din cateva linii, in cateva secunde. Desenatul a devenit imediat o arma personala, iesisem in fata tuturor. Eram inconjurat de prieteni, de copii invidiosi si de educatoarele care ma priveau admirativ. Eram un star in felul meu, aveam vreo zece admiratori. O senzatie de implinire si de bucurie pe care o resimt si acum, treizeci si doi de ani mai tarziu.
Am desenat cateva zeci de masini, pana cand magia s-a imprastiat, s-a risipit ca ceata dintr-o dimineata de septembrie. Pentru ca scoala romaneasca si-a intrat in rol. Bucuria de a fi inconjurat de colegi a fost inlocuita de obligatia de a desena pentru concursul Soimilor Patriei, iar masinuta mea inlocuita cu o tema impusa, repartizata mie - o hidrocentrala.
Am aflat dupa vreo luna ca am luat locul trei pe judet, am primit o diploma de la educatoarea mea. Nu m-am bucurat, locul trei nu insemna nimic pentru mine. Nici judetul nu insemna nimic. Eram doar foarte uimit de ce am luat un premiu. Desenasem ceva ce credeam eu ca e o hidrocentrala, nu vazusem nici una pana atunci si nici nu imi explicase cineva in timpul concursului ce ar trebui sa fac, cu ce seamana o hidrocentrala.

Am facut ore de desen pe parcursul fiecarui an de scoala, ca orice elev, in grupa mare si dupa aceea opt ani de scoala generala. Cel putin 325 de ore de desen, daca e sa calculam o ora pe saptamana, 36 de saptamani de scoala, 9 ani.
325 de ore in care nu am invatat nimic, nu am facut nimic frumos, nimic care sa-mi fi ramas in minte ca cele 30 de secunde in care vecinul mi-a explicat cum se face o masina.
Acum, dupa treizeci si doi de ani, simt tot mai des nevoie de a desena. Ca un om al cavernelor, simt nevoia de a desena pe un perete al pesterii ceea ce vad in jurul meu - un incarcator de laptop, o veioza, un ceas. Ca si cum ochii, mana, creierul, cu totii ar vrea sa fie din nou inconjurati de zece admiratori ce vor sa soarba din priviri tehnica prin care un creion bont manjeste foaia cu umbra unei veioze. Dar lucrul asta nu se intampla, admiratorii nu mai vin si nici nu vor mai veni vreodata. Au pierit sub apasarea celor 325 de ore pierdute. A celor 325 de ore in care scoala i-a invatat ca desenul este ceva plictisitor, ca important este sa stai in banca, sa nu bagi creionul in gura, sa nu versi acuarelele, sa nu stropesti colegii cu pensulele, sa nu inchizi coperta pana nu se usuca foaia. 325 de ore de frustrare si disciplinare si nici o amintire frumoasa.

Ganditi-va cati dintre cunoscutii vostri stiu sa deseneze un caine care sa si semene cu un caine? Dintre cunoscutii mei, nici unul.
Nu stiu daca O si R vor avea un catel cu care sa se joace, putin probabil, la cat de mic e spatiul liber din apartamentul nostru. Insa imi doresc sa-si poata desena oricand unul, doi, zece, custi, oase de friptura, un furtun cu apa, cu care sa imagineze jocuri pe gustul lor. Sa nu semene cu cei cumparati, cu plusurile, cu cartile de la librarie. Sa fie asa cum vor ei sa fie.
Daca scoala lor i-ar invata asta, as fi dispus sa o iert pe ruda mai mare si mai batrana - scoala mea generala.

Mihai

Thursday, September 26, 2013

Un mic ocol

O dupa-amiaza relaxanta si exotica, intr-un atelier mic si intesat de panze, mulaje, tablouri expuse si multe materiale. O fereastra inalta si ingusta prin care se vedea Dambovita batuta de vant si strajuita de artari tineri, asa cum nu am mai simtit-o pana acum. O atmosfera creata pentru un impresionist, pentru un romantic incurabil, pentru un modelator de sentimente, lut cleios si culori voluptoase. O dupa-amiaza scoasa in afara timpului si tinuta pe pamant doar de parfumul ceaiului si al strugurilor.
Un scaun mic si plin de pete de vopsea colorata refuza sa stea in patru picioare, balanganindu-se si invartindu-se de parca ar fi vrut sa-l arunce din sa pe calaret. Insa parca nu cu toata inima, pentru ca miscarea era atat de lenta incat calaretul reusea de fiecare sa-si recapete echilibrul, ajutat de un creion ascutit cu care se agata de masa.
Piruietele scaunului incetau de fiecare data cand calaretul avea nevoie de o foaie noua, sau de un moment de ragaz pentru a roade capatul creionului, tacticos si visator, ca un batran indian fumator de pipa.
Insa somnolenta si romantismul s-au risipit brusc in momentul in care batranul calaret indian a sarit din sa, a afisat un zambet larg si a spus cu o voce clara “Gata! Sa va povestesc despre ce e vorba”. Si un val de povesti au inundat camera, povesti din care eu voi incerca sa redau doar o mica parte, primul desen.

“Oaia Cibetty a mers la cofetarie impreuna cu magarul ei, care o astepta linistit sub masa. Ea mananca exact ce si-a dorit, adica un profiterol facut din trei eclere cu vanilie, multa inghetata de ciocolata, acoperita cu frisca in forma de raulete si cu glazura de ciocolata. La cofetarie sunt intre patruzeci si cinci si saizeci si doua de tipuri de prajituri. In frigider se vad mascotele si amandinele, mini mascotele si mini amandinele pe raftul cel mai de jos. Pe raftul urmator sunt torturile, unul in forma de buburuza si altele in forma de tort, dar ornate cu flori sau cu pasari. Pe raftul cel mai de sus sunt sucurile si limonadele. Unele cu apa plata, altele cu apa minerala. Sucul de mere e in pahare cu picior si se servesc cu umbreluta. Limonada cu apa plata se serveste in pahare mici, cu o felie de lamaie. Limonada cu apa minerala in pahare mai mari si se beau cu paiul. Pe perete exista un desen cu toate tipurile de inghetata: parfait de vanilie, parfait de cacao, profiterol si parfait de fructe de padure.
Cofetaria are un tavan transparent, dar totusi e nevoie de becuri, pentru ca totusi, noaptea nu am putea vedea ce mancam, si asta nu e bine.
Pe acoperis este un paratraznet. Dar cand afara nu trazneste, prin el intra razele de soare care fac suficient curent electric pentru a aprinde doua becuri.
Berzele au cuiburile in varful stalpilor, pe drum, asa, cand mergi cu masina, nu in oras. Barza asta pleaca spre casa ei, doar a trecut si ea pe la cofetarie.”


Sunt aproape convins ca peretii atelierului nu au mai vazut pana acum o oaie. Ca nici un atelier nu si-a propus sa primeasca in el omuleti mici si desene cu paratraznete. Insa noi vom mai trece pe acolo, asa cum poate barza va mai face din cand in cand cate un ocol pe la cofetarie.





Mihai 

Tuesday, September 24, 2013

O minte cu imprumut

http://www.michaelthompson.ro/

Au trecut prea repede cele 18 ore de spectacol si iluminare oferite de un nene ce imi aduce aminte de Mos Barbuta din cartile de povesti ale copilariei mele si de Colonelul Sanders, din pranzurile nechibzuite ale studentiei.
Am ascultat, ne-am framantat, am stat la coada sa punem intrebari, am ras de exemple si de colegi, am inghitit in sec ori de cate ori ne identificam cu o situatie delicata sau potential periculoasa.
Dar in final in capul nostru s-a facut lumina. Brusc ceata s-a ridicat si cateva lucruri au fost clare. Foarte clare.
Succesul unora te face gelos, banii altora te fac invidios, popularitatea celorlalti de apasa, te chinuieste, insa inteligenta celor din jurul tau te linisteste, te incarca, te provoaca sa gandesti si sa te simti bine in pielea ta. Inteligenta celui din fata noastra ne-a linistit si ne-a facut sa ne simtim pentru doua zile mult mai bine in rolul noastru de parinti.

Cred ca pana la urma asta e si trucul doctorului Thompson. Face un show extraordinar, in care te atrage si iti inunda creierul cu pilde, intelepciune, calm si bun simt. Si isi incheie pledoaria cu un mesaj pe care e greu sa-l mai uiti pe care eu il alterez in aceasta relatare pentru a-l memora si mai bine: daca un copil ajunge sa se simta la fel de bine in scoala pe cat ne-am simtit noi acolo atunci isi traieste cu adevarat viata si nu doar se pregateste pentru o viata de adult.
Iar un copil se simte bine la scoala doar daca are prieteni acolo. Copiii nu merg la scoala pentru materii, ci pentru colegii lor, pentru un profesor favorit, pentru potentialii viitori prieteni, si, cu putin noroc, poate si pentru o activitate scolara favorita.
Un copil care intra pe poarta scolii cu capul in pamant face asta pentru ca e singur in scoala respectiva, nu are prieteni si nu are de ce sa se uite in jur, nu il asteapta nimeni. Si asta este rascrucea care imparte copiii in populari, normali, violenti sau retrasi. Iar noi trebuie sa fim cei care ne asiguram ca al nostru copil nu cade in categoriile nedorite, grele. nu este chiar el puiul de broasca testoasa ce nu apuca sa ajunga de la cuib la apa marii.
Acesta este rolul principal al parintelui si nu jertfirea nervilor pe altarul notelor de zece.

Nu vreau sa reiau aici in cuvinte simple si saracacioase bogatia mesajelor celor doua zile. Vreau doar sa spun ca am plecat de acolo cu o lista concreta de actiuni, cu un plan, si este dintre putinele (daca nu singura) conferinta de la care am putut pleca atat de hotarat. Nu am plecat cu ideea, hei, asa e in teorie, dar nu e cazul meu. Michael Thompson ne-a imprumutat o farama din mintea lui. Si are suficiente farame pentru 40, 50 sau poate 60 de ani de conferinte.

Asa ca maine voi avea o iesire de doua ore doar cu R, sa incercam sa ne bucuram impreuna de una din placerile noastre comune - desenul. Desenul a fost primul subiect la care colegii din grupa mijlociei mi-au cerut ajutorul, m-au asaltat cu intrebari si m-au pus sa le arat de nenumarate ori cum stiu eu sa desenez o masina cu faruri, portiere si volan, vazuta in spatiu - cu umbre la roti. Desenul este acum primul lucru pe care il face R inainte de masa, e o modalitate de exprimare a gandurilor lui fantastice.
Vom merge la un atelier si vom desena orice ne trece prin cap. Abandonam ideea unui curs de desen, R nu vrea sa deseneze chestii plicticoase - peisaje, case si frunze. Nu vrem sa desenam ce are profesoara de pictura in minte.
Tema anuntata de R pentru maine este: "Tati, vreau sa desenez o oaie care mananca un profiterol".
Deci asta vom face si creioanele sunt deja pregatite de mami.

Mihai

Sunday, July 7, 2013

Trei

In aceasta saptamana de vacanta ne-am facut de cap. Ne-am dus la 3 filme unul mai frumos decat celalat.
Clasamentul a fost dezbatut in familie, si pe primul loc s-a situat in unanimitate "Sunt un mic ticalos 2".
Parerea despre locurile 2 si 3 au fost impartite. "Regatul secret" preferat de R si "Universitatea Monstrilor" de O.
Asa ca tricoul lui R cu Mike Wazowski a trecut in garderoba ei, iar cu R am plecat in cautare de tricouri verzi, de frunzmani. Schimbat repede cu unul negru de bogan.
Boganii par sa-l atraga mai tare, sunt negri, fiorosi si imprastie mucegai, frica, teama.
"Armele boganilor aduc mucegaiul si putregaiul, pe cand cele ale frunzmanilor doar alunga boganii!" pare sa fie justificarea alegerii partii intunecate.

Dar partea intunecata dispare, ori de cate ori isi aduc aminte de minioni si cuvintele cheie "papoi" si "lucatu" urmate de rasete, ranjete si maimutareli.

Trei filme grozave pentru un inceput reusit de vacanta.

Mihai

Saturday, July 6, 2013

Formula magica

A trecut o saptamana in care copiii au fost de nerecunoscut. Calmi, linistiti, plini de idei de joaca. Nu au mai spus NU de asa de multe ori, s-au jucat intre ei si nici nu a mai fost nevoie sa dea cu banul sa decida la care DVD se vor uita.
Sunt simpatici, chiar de treaba. Vin dimineata sa mai doarma cateva minute cu noi in pat. Accepta chiar sa doarma la pranz, mananca neimpinsi de la spate. Se pare ca formula magica a functionat.

O formula magica pregatita cu siguranta de o vrajitoare buna, nu de una ingrozitoare. Probabil nu are negi ci un ten perfect intins si nu zboara pe matura ci pe un aspirator fara sac. Probabil nu are nici o pisica malefica ci mai degraba un catel simpatic.
Formula magica si-a facut efectul la miezul noptii. Cu precizie la mezul noptii dinspre joi 27 spre vineri 28 iunie. Dupa o dupa-amiaza incarcata de emotii, marcata de doua serbari minunate si de tristetea despartirii de cele doua doamne si de colegi.









Nu stim cat dureaza efectul formulei magice, insa intr-o scriere misterioasa (de pe site-ul scolii) am descoperit un indiciu lasat intamplator de vrajitoare - efectul va disparea ca prin minune in noaptea dinspre 4 spre 5 septembrie.
Atunci cand copiii vor deveni din nou usor de recunoscut, dupa ghiozdanele ce le atarna pe spate.

Mihai

Sunday, June 30, 2013

Doar pentru mine

Acest post este doar pentru mine. M-am gandit daca sa-l scriu sau nu, insa dupa trei zile m-am hotarat totusi sa-l notez aici, pentru ca mi-am propus ca acest blog sa fie alaturi de mine in relatia cu copiii mei.
Si tocmai de aceea vreau sa notez acest episod, pentru a mi-l aminti ori de cate ori ma supar pe R sau O dintr-o prostie oarecare. Sa trec repede peste supararile artificiale, umflate, fara sens.
Sa ma gandesc la ei si nu la orice alta prostie care ne conduce viata.

E vorba despre un vis. De fapt un cosmar, unul atat de realist incat il simt inca in stomac, il simt in creier si pe sira spinarii. Il simt ca pe un sut, ca pe ceva ce nu voi putea niciodata controla si asta ma face furios.

Totul se intampla in doi metri patrati, slab luminati si inghesuiti. Eram langa un pat de spital la capatul caruia stateau asezati pe doua scaune lipite de pat  doi doctori cu fise in mana. Erau exact cei doi doctori oncologi care ii urmaresc tatalui meu problemele serioase cu care se confrunta de cativa ani incoace - tumorile, scaderea continua a imunitatii. Le-am vazut ridurile de pe fata, felul in care aveau parul pieptanat, initialele brodate pe buzunarul halatului alb pe care-l purtau peste hainele de strada.
Amandoi doctorii erau tacuti, ingrijorati. Mahniti cred ca e cuvantul cel mai apropiat de felul in care ii simteam in momentul in care citeau din fise sau din analize, din teancul de hartii pe care le tineau in mana.
Iar in acel moment din pat se vede silueta baietelului meu R, palid si adormit, care intreaba cu o voce taraganata si moale, asa cum vorbeste el de obicei:
"O sa vomit?"
si raspunsul doctoritei a venit la fel de stins:
"Da, o sa vomiti..."

Rememorez aceste imagini aproape de fiecare data cand dau sa adorm, si simt imediat un sut in stomac.


Mihai

Sunday, June 9, 2013

O decizie inteleapta

O decizie inteleapta. Un pas inainte. Initiere, maturizare, independenta, autocontrol.

Sau doua luni. Doua luni de pregatire si de stres. Doua luni in care am auzit in minte si prin casa: "Se va descurca sau nu?".
Cum va duce bagajul, cum va face dus, cum va dormi fara noi, fara O in camera, fara jucariile lui, fara sa il sprijinim si sa-l impingem de la spate la fiecare pas? Se va imbraca, va merge pe carare sau prea aproape de prapastie? Va sta linistit in tren sau va fugi pe peron? Va manca la masa sau va fugi pe scari si se va urca pe geam?

Si in plus trei nopti. Trei nopti in care am visat urat. Trei nopti in care nu am stiut decat vag ca e bine. Am fost anuntati ca toti copiii sunt bine. Toti da, insa R?

De ce ne-am trezit amandoi speriati in prima noapte la ora doua? Era frica noastra sau frica lui? Dorul lui de casa sau dorul nostru de el?
O a suferit in tot acest timp. A dormit in patul lui R atat la pranz cat si noaptea. "Cum s-o descurca R fara noi, acolo in excursie?"


Excursia a trecut cu bine. R s-a intors sanatos si intreg, vesel, plin de el. Mi-a trantit astazi o usa in fata, semn ca excursia l-a activat, l-a impins pe traiectul corect al baiatului independent pe care ni-l dorim.






Am acceptat gestul cu usa zambind, pentru ca excursia si-a atins scopul prevestit de doamnele invatatoare. Am facut un pas inainte. Suntem niste parinti mai maturi.

Mihai

Saturday, May 4, 2013

Bubite si timp liber. Paste Fericit!

Toti vecinii sunt plecati. Cam toti prietenii nostri sunt la munte sau la iarba verde sau chiar la mare. Nici Bulgaria nu ar fi fost o varianta rea, tinand cont ca sunt multe zile libere.
Insa acum trei zile ne-am schimbat planul. O ciupitura de tantar i-a dat lui R de furca o seara intreaga. Dupa care au mai aparut inca doua ciupituri, langa cealalata ureche. Insa tantarul parea foarte flamand, a incercat sa manance pe saturate si s-a mutat langa soldul lui R, acolo unde au aparat alte trei bubite.
Dupa care insecta probabil a plecat si ne-a lasat in pace. Ne-a lasat sa ne gandim la planul de mini vancanta, la drumul pe care sa-l urmam, la viitoarele ore de stat in coada de masini.
Ce punem in bagaj, cu ce plusuri vor dormi O si R, cu care jucarii mergem in masina?
Dupa care ne-am linistit, totul era gata. Si ne-am culcat cu gandul la mini vacanta ce se apropia.

Dimineata, ciupiturile de tantar nu mai erau. Disparusera. De fapt se metamorfozasera in multe bubite rozulii albicioase.

"E o varicela atipica, obisnuita pentru copiii care au facut deja vaccin."

Asa ca mini vacanta noastra s-a metamorfozat si ea. Bagajele s-au despachetat, bubitele au fost date cu alifii mentolate si cumva, in mod neasteptat,
abia acum s-a instalat atmosfera de vacanta.
Casa a fost invadata de bucuria lui R ca vacanta se mai prelungeste inca o saptamana, chiar si daca numai pentru el. A izvorat un suvoi de desene cu robotei cu varicela, cartile au fost deschise la pagina cu bolile copilariei si puse la indemana, pentru a fi consultate ori de cate ori e nevoie de fixarea vreunei informatii. Care boala da febra mai mare, care este mai contagioasa, cum se transmite, cine e mai expus, copilul, parintele, bunicii.
Acum ascultam linistea Bucurestiului pustiu, gugustiucii din copacul ce umbreste bucataria si asteptam ca mirosul de aluat fierbinte sa se schimbe intr-o mireasma de cozonac numai bun de mancat.

Paste Fericit!

Mihai

Tuesday, April 16, 2013

Un morman de zambete

E greu de ales ce a fost mai placut sau mai interesant in excursia noastra. Plimbarea prin padure, lupta cu betele, telecabina, ciocolata calda, alergatul prin castel, dormitul gramada, concursul cu arcul, amestecarea sagetilor de arc cu cele de arbaleta, desenele animate din masina. A aparut chiar si un curcubeu pe drum, ca sa ne poarte cu grija si atentie spre casa.
A fost curcubeul cel mai frumos lucru vazut vreodata? O fi fost cabana ascunsa in ceata mai frumoasa decat un cucubeu? Clatitele cu miere sau cele cu ciocolata? Sau trasul cu arcul din galopul calului? 
Poate data viitoare gasim si un cal adevarat, unul care nu oboseste atat de repede din cauza ca a mancat prea multe clatite. Si nici nu merge la serviciu a doua zi cu dungi pe frunte de la arc. 
Dar calul nu vrea sa fie inlocuit, isi va purta cavalerul si printesa in spate chiar si pentru o mana de ovaz invizibil.

"Uite mami, au transpirat sosetele si mi-au udat picioarele." In oglinda retrovizoare se vad multi dinti, multe degetele, un morman de zambete si doua capete mici si fericite.

Mihai

Sunday, April 7, 2013

Unicornii viselor noastre

Mic dejun in familia noastra:

O: Daca la noapte nu mai dorm cu unicornul Harpa, care imi aduce vise bune, atunci o sa am vise rele.
R: Nu o sa ai vise rele, si unicornul Liria iti aduce vise bune.
O: Dar daca nu o sa visez urat, ci chiar o sa vina Pantheea la mine in camera?
R: Pai dai cu apa pe ea si se micsoreaza si scapi.
O: Pai eu doar ma joc ca am apa, dar daca vine chiar Pantheea adevarata, ce se intampla?
R: Atunci arunci cu apa din sticluta ta, din care bei noaptea.
O: Cum sa arunc cu apa din sticluta mea, dupa aia eu ce mai beau? O sa mor de sete.
R: Atunci iti dau apa din sticluta mea.
O: O sa ne imbolnavim.
R: De ce sa ne imbolnavim?
O: Pai daca tu esti bolnav si bem amandoi din aceeasi sticla, o sa ne imbolnavim.
R: Dar eu nu sunt bolnav.
O: Ei, las-o balta.


Legenda:
   Pantheea este un fel de vrajitoare dintr-un desen animat acceptabil, asa, in medie. In familia noastra adultii il considera urat cu spume si copiii, minunat, deci facand media, este un desen acceptabil. Vrajitoarea se micsoreaza daca e stropita cu apa din niste bratari ce se gasesc probabil la toate supermarketurile. In plus scopul vrajitoarei este sa necajeasca unicornii cu orice pret. Se ajunge chiar la barbaria de a le confisca, nu stiu cum exact, coarnele.
"Uite mami, acum sunt doar niste cai."

Sunt convins ca am gresit sa-i lasam pe O si  R sa se uite le desenele astea, asa cum vom mai gresi cu multe lucruri de acum inainte. Insa daca la fiecare pas vor gasi impreuna un plan de lupta, o metoda de a se apara unul pe celalalt chiar si doar imprumutandu-si sticlele cu apa, atunci tot raul spre bine.

Mihai
 

Friday, April 5, 2013

Un musafir multicolor

Un cucui enorm, verde, mov si  gri in acelasi timp ne-a vizitat astazi. E ziua lui mami, deci era normal sa avem musafiri.
Insa nu a venit pe usa, ca un musafir obisnuit. A stat ascuns, undeva in dormitor si a asteptat sa treaca dimineata. Nici la pranz nu si-a facut simtita prezenta, a tacut malc. Probabil a dormit, sa fie odihnit pentru petrecere.
Insa petrecerile nu incep nici dimineata si nici la pranz. Mai ales in timpul saptamanii, cand O si R sunt la gradinita si la scoala. Petrecerile vin pe inserat, cu multa galagie, harmalaie, zarva.
Si cu o bufnitura.
Bufnitura ce a trezit cucuiul din dulcea motaiala a unei dupa-amieze de primavara. Probabil s-a speriat si el, cum ne-am speriat si noi toti. O a sarit de frica in bratele lui mami, exact cum cucuiul a sarit pe fruntea lui O, lipindu-se ca o ventuza multicolora.
Am avut o seara in cinci, cu prajituri, limonada, pupaturi si gadilituri. Ne-am simtit bine si am incercat sa-l inveselim si pe musafir, servindu-l cu gheata, incercand sa destindem atmosfera.Chiar si atunci cand musafirul nostru a inceput sa fie mai putin gri si mai mult mov verzui.
"Tati, cucuiul doare cand stau cu capul in jos".

Mihai

Monday, March 18, 2013

Nevoia de frumos

"Tati, tu de ce ai haine ca de mobila?" ma intreaba O, uitandu-se pe rand la costumul meu, la pantalonii mei calcati cu dunga si la dulapul negru maro de pe hol.
"Asa merg oamenii mari la serviciu" caut eu o explicatie.
"Eu nu o sa ma imbrac asa cand o sa fiu mare" are grija R sa ne lamureasca.

R vrea haine cu flori, cu fluturi, vrea haine colorate. Viu colorate, mult mai colorate. Vrea haine vesele, vrea sa se bucure de ele.
E plictisitor sa ai parul scurt. Dar e distractiv sa ai o colectie de agrafe colorate, sa le asortezi cu hainele, cu vremea de afara, cu visele tale.
De ce O poate si el nu? De ce are O parte de atata distractie si el nu?
Ce o fi frumos sa ai pantaloni gri? Sau bluze albastre, uni? Sa ai parul drept, aliniat?

"Nu e bine sa fii baiat." Asta e concluzia zilei de ieri, si pare o zi ce ne va urmari o perioada lunga.
Nu stiu daca e bine sau nu sa fii baiat sau fata. Si eu am fugit de armata, am urat tunsul, am urat indoctrinarea si alinierea. Insa nu am simtit intr-o asa masura nevoia de frumos. Nevoia de a vedea frumosul oriunde in jurul meu. In hainele mele, in tot ceea ce vad, in ceea ce simt, intr-o impletire de culori ce invadeaza imediatul, apropiatul.

Poate nevoia de frumos il va face pe R sa ignore uratul. Sa treaca repede peste insipid, peste neutru, peste griul inconjurator. Sa-si incarce bateriile dintr-o adiere de vant, dintr-un contrast, din asortarea a doua bucati  simple de material. Sa se bucure de viata intr-un fel in care noi nu incercam. Sa mearga la serviciu bucuros pentru ca poarta pantofii care-i plac. Sa aiba succes pentru ca scrie mailuri la o tastatura placut luminata de soarele dupa-amiezii. Sa nu fie incrancenat si apasat de zecile de tonuri de gri pe care le vad eu zilnic in tot ceea ce fac.

Mihai

Wednesday, February 27, 2013

Intregul nostru

O saptamana de lene. O saptamana cu dimineti somnoroase, cu cafele indelung degustate. O saptamana doar pentru noi. O saptamana in care ne-am simtit singuri. O saptamana de vina amestecata cu dor si apasare. O saptamana de despartire.
Nu mai facem asta, poate cel mult un week-end, poate 3 zile, poate nu, poate de acum inainte luam copiii cu noi, cine stie?

De la zi la zi, R se agata din ce in ce mai mult de minutele petrecute la telefon cu noi. Un singur telefon pe zi la inceput, doua trei sau mai multe spre sfarsitul saptamanii. Se numara zilele ramase pana la dimineata in care se vor trezi si ne vor gasi prin casa.
Surprizele pe care ni le aduceti sunt deja puse in valiza? R verifica periodic ca ne tinem de cuvant, ca surprizele anuntate sunt in regula, la locul lor. Insa nu a vrut sa strice surpriza, nu ne-a intrebat niciodata ce am pus in valiza. Si O, ca o maimutica simpatica ce e, a intrat imediat in jocul fratiorului ei mai mare. Ati pus surprizele in valiza?
O saptamana in care am simtit mai mult ca oricand ca suntem un intreg, ca impartirea "adulti si copii" este una artificiala. O impartire pe care ne-am dorit-o si anul acesta, insa am regretat-o. Ne-am uitat la vapoare, meduze si rechini cu ochii lui R, am admirat palmierii, tramvaiele de epoca si castelele cu ochii lui O. Am stat 3 ore pe faleza Atlanticului, pentru a memora fiecare val, fiecare stralucire de soare. Pentru a ne incarca de spuma valurilor, de vantul sarat, de zgomotul valurilor uriase. Pentru a pleca acasa si a povesti cat mai multe.

Suntem un interg si de acum inainte luam copiii cu noi, oriunde vom merge.

Mihai

Wednesday, February 13, 2013

Un fir de iarba

Talentul, placerea, curiozitatea, bucuria au inundat scena improvizata din mansarda librariei Bastilia. Cu doar patru cinci fraze spuse clar, raspicat dar bland, cu o inflexiune dulce, visatoare, R a plutit peste douazeci de copii, intregul atelier de duminica.
A fost aplaudat de parintii ce cu doar cateva minute inainte decupau cu precizie milimetrica din cartoanele destinate copiilor lor, nevrand sa fie reprezentati de fluturi diformi sau pasari cu aripi sifonate. Aceiasi parinti care aveau grija sa spuna soptit, dar cu voce tare ca baietelul sau fetita lor sunt mari povestitori, insa doar acasa, nu in public.
Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu aceasta situatie si de fiecare data sunt surprins placut. Surprins sa vad, sa simt curajul si dezinvoltura ce vin la pachet, in mod natural, atunci cand o persoana face ceva ce ii place. Ceva ce il face sa uite de ceilalti, sa se transforme dintr-un baietel timid in vedeta, in actorul principal.

Si in acel moment realizez ca sunt un simplu gradinar care tocmai a terminat de tuns gazonul. Firul scurt si regulat al iarbii, mirosul stropilor de apa, culoarea uniforma a gradinii conduc la liniste si la multumirea lucrului bine facut. Insa mladitele tunse stau acum si se usuca intr-un morman de langa gard, facand gradina sa arate la fel cu a vecinului, cu cea a vecinului vecinilor. Trebuie sa arunc aceasta masina departe de emisferele creierului meu. Intre R si vecinii vecinilor nostri nu se poate pune nici un operator de comparatie. R nu este nici un fir de iarba si nici un numar.

Mihai

Wednesday, February 6, 2013

Retrairi

Nu reusesc de cateva zile sa imi transpun gandurile sub forma unor propozitii. Ma simt apasat, putin capabil sa ma bucur de ce e frumos in jurul meu.
Am regasit un text, scris de mine cu cativa ani in urma. Erau momentele de inceput, pe care le retraiesc de atunci incoace, la distanta de cateva luni.

Cand eram in scoala generala, aparuse moda pocnitorilor de toate tipurile. Si cum pe atunci nu puteai cumpara nimic de genul asta din magazine, totul era lasat la indemana imaginatiei. Existau trei categorii, clar impartite pe varste si pe curaj. Avansatii aveau injectoare, o piesa de tractor pusa in capatul unei tevi, in care se punea fosfor de la chibrituri. Aveai nevoie de un cui si de un elastic puternic si bubuiturile scoteau din minti un bloc intreg. Cei mai putin curajosi aveau pocnitori din suruburi. Doua suruburi cu cap hexagonal prinse in aceeasi piulita in care se punea, bineinteles, fosfor. Se confectiona si o coada din pungi de plastic care asigura o cadere verticala a suruburilor. Scoteai din minti doar pe cei de la primele etaje ale blocului. Juniorii faceau pocnitori din plastic, cel mai bun pentru asa ceva fiind materialul din care se faceau radiografiile. O fasie de radiografie, minutios impaturita putea inebuni o clasa intreaga daca „curajosul” o manevra pe sub pupitru, pana ca invatatoarea sa gaseasca in ce colt sta „magarul” ce trebuia urechit.

Au trecut cateva zeci de ani si abia acum imi pun problema de ce oare aveau parintii mei radiografii in casa, desi nu i-am vazut pe nici unul cu mana sau cu piciorul in ghips. Probabil nu voi afla raspunsul, dar cei douazeci de ani care au trecut ma fac sa cred ca nu indicau nimic rau.
Port cu mine de cateva saptamani incoace un snop de radiografii, tomografii, RMN-uri, prevestitoare de clipe grele, crancene. Nu ma simt tentat sa mai confectionez o pocnitoare, ca pe vremuri.
De data asta nu zgomotul ci radiografiile in sine sunt suficiente ca sa ma scoata din minti.

Mihai

Sunday, January 27, 2013

15 secunde

Nu foarte des mi se intampla sa stiu ce voi scrie intr-un post nou. De cele mai multe ori ma asez in fata ecranului si incerc sa-mi golesc mintea, sa ma gandesc la copii, la ceva ce le-a placut lor sau ceva ce mi-a placut mie, atunci cand ii priveam jucandu-se. Sau cand ii gaseam zambind prin somn, asteptand parca sa fie inveliti la miez de noapte.
Asa ca ma uit la ce se gaseste in jurul meu, in cautare de idei: multe piese de lego, desene, printese, dvd-uri, ghiozdanele, caiete, borcane cu creioane, maimute, oi si carti, multe carti. Colorate, mazgalite, cateva cu colturile indoite, roase si sorbite indelung din priviri.
Cum fac oare copiii sa deosebeasca o carte frumoasa de una insipida, una plicticoasa de una antrenanta? Nu cred ca stiu. Imi plac putine dintre povestile pentru copii citite, dintre cele audio chiar mai putine. Prea violente, prea siropoase, fara subiect, trase de par, prea complicate, prea multe personaje. Needucative sau prea educative. Nume urate, teme prea mult repetate.
Insa, dupa nici 15 secunde de citit, lor li se aprind beculetele, li se lumineaza fetele, li se ascut urechile, se asterne tacerea, se simte apasarea catorva kilograme cuibarite in perna. Avem un castigator! Noua poveste se califica mai departe! R si O o vor asculta de fiecare data. Le va face placere, de zece, de douazeci, de o suta de ori. Iar noi vom fi acolo sa le citim.

Mihai

Thursday, January 17, 2013

Incapatanarea fiintei


Oricat de blanda si buna ar fi o mama oaie, nu cred ca poate
Sa rabde neincetat, sa-si vada mielul cum pufneste si cum da din coate,
Cum n-are stare si cum nu asculta ce ii spune, si parca vrea
Sa simta tot ce e mai rau pe lumea asta direct pe pielea sa.

Oricat de incapatanata si indaratnica ar fi o mama de magar, nu cred ca poate
Sa rabde neincetat, sa-si vada magarusul cum asculta in fiecare zi de toate
Comenzile primite de la oameni sau de la alti magari ce sar din ghete
Si tin mortis s-arunce cu povete si sa puna fiecaruia pe frunte etichete.

Oricat de fioroasa si de rece ar fi o mama leu, nu cred ca poate
Sa rabde neincetat, sa-si vada puiul cum in fiecare zi socoate
Ca e mai bine sa nu-nvete ca micutele animale dungate sau patate
Nu sunt prieteni si colegi de joaca, ci doar gustoase feluri de bucate.

Oricat de multe ar citi si-ar medita o mama, eu nu cred ca poate
Sa afle unde sa se-opreasca si mai ales de unde incep toate
Sa capete un alt sens, sa prinda alt contur, o form-aparte,
Un pui cu totul diferit, o alta pagina din carte.

Pufnim, certam, trasam teritorii si-aplicam corectii,
Totul e plin de pilde, de reguli greu de acceptat si lectii
Si nu voi sti probabil niciodata in felul asta complicat
Ce ar fi-ajuns ai nostri pui dac-as fi fost un tata relaxat
Care sa-si poata arunca din cap ce-i strict, incorsetat si inutil,
Si ar simti in fiecare zi cu ei ce bine e sa fii doar infantil.

Mihai

Thursday, January 10, 2013

Baghete fermecate

O, ca orice pui de varsta ei, reuseste sa imite perfect ce aude in jur. Este, atunci cand vrea, o doamna educatoare, o mama, o bunica sau orice alta persoana care stie sa aplice o mustrare verbala, sa incondeieze o purtare necorespunzatoare:
"Tu R nu o sa inveti sa stai pe scaun niciodata?" "R, hai grabeste-te, se inchide gardul scolii!".
Are o voce subtire si ascutita, patrunzatoare, cu care reuseste sa-l enerveze pe R, sa-l faca sa spuna prostii "O sa fac o vraja si o sa te inchid in turn!" 
R reuseste sa imite mult mai bine ce vede in jur. Il vezi cum apuca o bagheta magica imaginara si cum napusteste vraja catre O, care fuge ingrozita ca nu cumva sa fie invaluita si tarata in turn de lanturile imaginare.
Sunt doua tipuri de vrajitori complet diferiti, dar cu toate astea au foarte multe in comun - turnul si baghetele invizibile, mantiile de patura, incrancenarea de a-l invinge pe celalalt printr-o vraja puternica. Au in comun dorinta de a castiga trofeele supreme: locul in masina de unde se vede cel mai bine mami, cine iese al doilea din cada, cine primeste ultimul pupic inainte de culcare.
Penultimul pupic nu valoreaza nimic in comparatie cu ultimul. Douazeci de minute de balaceala si rasete se ineaca in plansul acoperit de primul prosop folosit. Tati vede de cele mai  multe ori pe locul din spate al masinii un pui bosumflat.
Nici unul dintre ei nu se foloseste insa de varsta, nu i-am auzit niciodata zicand eu sunt mai mica sau eu sunt mai mare, ca argument in stabilirea celui sau celei dintai. Probabil ca vrajitorii copii din viata noastra nu tin cont decat de maiestria si puterea mistica a baghetelor lor fermecate.
Baghete cu care ne cheama in fiecare seara sa-i pupam si sa-i imbratisam inca o data si inca o data. Baghete imaginare pe care le tin cu grija sub perna pentru o noua zi, pentru o noua competitie.
Baghete ce ar trebui sa fie mai degraba intelepte si sa-i apropie, sa-i unesca si sa-i protejeze pe cei doi vrajitori de acelasi sange. Si asta cred ca e rolul nostru - mami si tati trebuie sa scoata de sub perna propriile lor baghete si sa invaluie in vraja baghetele micilor luptatori.

Mihai

Monday, January 7, 2013

Bradutii batranetilor noastre


O fiinta mica de jumatate de metru reuseste sa stranga in jurul ei nervii, entuziasmul si sperantele altor fiinte. Mai mari sau mai mici.
Un simplu copacel, bradutul nostru de Craciun, a reusit pe rand sa ne bucure si sa ne enerveze, sa ne faca un program, sa ne puna la munca. Ne-am certat inainte de Sarbatori, atunci cand jumatate din familie isi dorea un brad mare si frumos, taiat, iar cealalta jumatate isi dorea unul in ghiveci.
Ne-am enervat cand s-a incurcat instalatia si s-au ars becurile. Ne-am bucurat cand l-am impodobit, ne-au placut luminitele si globurile, cadourile, mirosul de rasina.
Ne-am entuziasmat atunci cand i-am gasit o casa definitiva, gradina prietenilor nostri. L-am carat, l-am replantat si ne-am bucurat sa ne invartim in jurul lui jumatate de zi.
Fiintele noatre de aproape un metru si putin peste un metru vor reusi sa ne faca sa ne invartim in jurul lor nu o jumatate de zi, ci toata viata. Sau cel putin asta speram noi, parintii lor, ca ne vor iubi si ei pana la batranete. Si ne vor lasa sa-i admiram de aproape, sa ne umplem sufletele cu mirosul de rasina al bradutilor nepotilor nostri.

Mihai

Wednesday, January 2, 2013

Puterea somnului

Probabil este o conspiratie, e o intelegere secreta a celor mici.
R s-a hotarat ca vrea sa nu doarma deloc o noapte intreaga. Sa vada cum e sa se culce ziua. Degeaba am incercat sa-i explicam ca ii va fi rau a doua zi, ca noi, parintii lui, am experimentat lucrul asta de mai multe ori si de fiecare data l-am regretat.
Am fost astazi in vizita la o familie de prieteni, a caror fetita nu mai dormise de o multime de ore, si care se chinuia sa nu adoarma in picioare. Incerca sa-i imite pe cei mari, care fac ei cumva si nu dorm la ora fixa.
R si O au fost impresionati de incapatanarea ei si am crezut ca au inteles ca e nevoie sa te odihnesti, ca altfel nu te simti bine si cazi, plangi. Nu, nu au inteles. Doar a crescut in ei dorinta de a face la fel, de a dobora regulile care ii apasa si incarcereaza. De a ignora regula somnului.
Si dat fiind faptul ca in noaptea de Anul Nou R s-a culcat la 12 si ceva, dupa ce a vazut artificiile, momentul perfect a fost alegerea noptii urmatoare, cea dinspre 1 spre 2 ianuarie.
Noaptea nu s-a incheiat inca, R deseneaza langa mine si in linistea instalata in jurul nostru se aude doar apasarea creionului colorat pe hartie. Sunt si eu curios cand va ceda si va adormi pe canapea, sa-l duc in brate in patul lui. Insa lucrul asta de fapt nu ma deranjeaza. Somnul vine de la sine, mai devreme sau mai tarziu, si pune lucrurile in ordinea fireasca. Somnul este mai puternic decat noi toti. Ma ingrijoreaza insa gandul ca atunci cand va fi cu adevarat nevoie sa-l conving de ceva, sa-l ajut sa nu cada prada unor greseli majore, nu voi avea langa mine un astfel de aliat.
Anturajul din scoala, presiunile celor din jur, dezinteresul general, anomaliile nu dispar atunci cand inchizi ochii si adormi. Rezolvarea nu mai vine de la sine ca somnul.Vom fi doar noi, parintii, si bunele noastre intentii, dragostea noastra acumulata in toti acesti ani.

Mihai



Tuesday, December 25, 2012

Craciun Fericit!

Am fost invatati ca avem creierul format din doua emisfere, una cu care rationam si alta cu care rezonam.
Desi egale, una dintre ele reuseste cumva sa iasa deseori in fata, sa-si reduca la tacere emisfera sora. Si sa arunce in lupta o arma perfida, nevoia de recunoastere.
Vrem sa se stie ce am facut, ce am obtinut, ce ni se cuvine, ce a mers bine pentru ca noi am gandit sau infaptuit respectivul lucru. Ne zbatem, dam din coate ca lumea sa vada, sa inteleaga, mai mult decat atat, sa recunoasca rezultatul actiunilor noastre. Fie ca e vorba de serviciu, de vecinii de bloc sau de alti adulti pe care ii cunoastem mai mult sau mai putin.


Dar sentimentele sunt inghesuite in suflet si nu in creier, asa ca una din emisfere ajunge in inferioritate cand reusim sa dam deoparte balastul, sa ne intelegem pe noi insine, sa ne ascultam. Aceasta emisfera nici macar nu incearca sa iasa din coltul in care s-a ascuns, la auzul bucuriei, al fericirii pure provocate si in acest an de Mos Craciun si de gasirea gandurilor lui bune sub brad. Frumos ambalate si perfect asortate cu dorintele scrise sau nescrise ale copiilor nostri.
Arma perfida e inutila, ruginita, fara sens si nu schiteaza nici un gest in a-si revendica locul. Mos Craciun merita toata admiratia si recunoasterea, nu noi. El a stiut ce isi doreste fiecare dintre copii, el a mesterit robotii si printesele, el le-a impachetat frumos, le-a adus si le-a daruit cu iubire.
Iar emisferele noastre reunite, strangandu-si mainile impreuna cu sufletele noastre, isi doresc ca Mos Craciun sa fie eroul pentru inca macar un an de acum inainte. Sa intarzie macar cu atat de putin momentul in care vom preda copiilor nostri, fara sa ne putem opri sau opune, arma perfida a nevoii de recunoastere.

Craciun Fericit!

Mihai

Sursa ilustratiei: http://www.dreamstime.com 

Friday, December 21, 2012

Magie multicolora

Dupa masa de seara am facut un mic spectacol de magie. Magia neagra s-ar fi potrivit perfect cu ninsoarea de afara, cu anuntul Apocalipsei din ziare si mai ales cu toata nebunia sfarsitului de an de la serviciu.
Dar am ales magie roz, albastra si rosie - culorile vesele ale borcanului de lipici, ale periei si ornamentului de brad pe care le-am facut sa apara si sa dispara pe rand, in timp ce spuneam diverse formule magice invatate de la petrecerea de Craciun.




Multa lume ne intreaba daca R si O sunt gemeni. Statura de baietel firav si timid al lui R completeaza tinuta inalta si hotarata a lui O intr-o pereche vesela, echilibrata si numai buna de imbratisat si alintat.
Dar magia scoate imediat la vedere diferenta de doi ani si jumatate dintre ei.
R zambeste pe sub mustati cand vede stangaciile magicianului, cand lipiciul in loc sa dispara sa vede de sub maneca pijamalei mele. Cand peria nu se transforma in ornament de brad la fiecare "Hocus Pocus" si uneori nici macar la "Dublu Preparatus".
Dar nu strica jocul, nu se repede sa spuna "Stiu eu!" inaintea lui O, pentru ca ora petrecuta cu magicianul, dupa o saptamana in care serviciul s-a terminat aproape de ora de spalat pe dinti, valoreaza mai mult decat o jumatate de pas in fata surorii lui aproape geamana.
Si ma strange in brate complice atunci cand O, in dragalasenia ei, ma intreaba laudativ: "Tati, tu cand o sa te faci mare vrei sa te faci Magician?"

Mihai

Tuesday, December 18, 2012

Din generatie in generatie

R a abandonat cariera de entomolog. A muncit o vara intreaga sa invete toate speciile de insecte, gandaci si miriapozi, picioare, culori, unde isi au casa si ce servesc la mic dejun, pranz si cina. Cine e gustarea cui.
Iar cand colectia de insecte a fost gata, s-a intamplat ceva extraordinar. Nu, nu am ajuns in Amazon si nici la Ecuator. Nu am descoperit nici o larva ingropata la cativa metri sub blocul nostru. Si nici vreun vecin nu s-a transfomrat in carcaiac, plosnita sau calugarita. Desi cred ca ar fi fost foarte interesant sa fugim cu o punga dupa acest vecin, sa-l punem in colectie.
Fenomenul extraordinar la care am asistat emotionati a fost acela al sosirii zanei Maseluta. In mai putin de o saptamana doi incisivi de-ai lui R s-au transformat in cadouri sub perna.



Si deodata totul a fost clar. R si-a gasit meseria ideala, meseria pe care o va practica cu seriozitate si indarjire o viata intreaga, dar nu o viata de om, ci cel mai probabil o viata de carcaiac, pana cand, inainte sau putin dupa Craciun vom trai cu siguranta un alt fenomen extraordinar, greu de anticipat.
"Vreau sa ma fac dentist" e linia directoare a familiei noastre in perioada asta si cu totii am fost la cabinetul din camera copiilor. Bateriile de la lanterna au fost suficient de bune pentru a fi inspectate pe rand dentitia de lapte a lui O si dentitiile definitive ale lui mami si tati. De doua, trei sau chiar cinci ori.
Sper din tot sufletul ca si dentistii pe care ii vizitam la cabinet sa fi fost la fel de silitori si curiosi sa citeasca manualele din facultate precum isi citeste Rares enciclopediile pentru copii. Si ca stiu la fel de clar ca el cate radacini si nervi si canale are fiecare premolar, in ce ordine apar molarii si la ce serveste fiecare dintre ei.
Eu nu am fost pasionat de stomatologie in tinerete, dar aceasta disciplina devine din ce in ce mai interesanta din generatie in generatie, alimentata de o curiozitate cu ochi mari si de gustul plasticului de lanterna.
"Eu vreau sa ma fac doamna de balet" ne zambeste O cu periuta de dinti in mana.

Mihai

Saturday, December 15, 2012

Concursul

Uit aproape in fiecare zi sa le zic copiilor mei, O si R, cat sunt de mandru de ei. Le spun, ca un parinte cicalitor, ce sa faca si  mai ales ce sa nu faca. Dar nu le zic suficient de mult cat sunt de adorabili pentru ceea ce fac si ce nu fac deja. Nu le spun suficient de mult ca ii iubesc sau ca ceea ce stiu ei la 3 si 6 ani depaseste cu mult ce stiam eu la 6, respectiv 9 ani.
Ajung in fiecare zi sa gandesc si sa ma comport ca un antrenor care se gandeste doar la castigarea concursului. Si sa contiunui sa spun ce e bine si nu e bine, ce trebuie facut si ce nu trebuie facut. Prea rar reusesc sa ma opresc si sa-mi dau seama ca acest concurs nu exista.
In acele momente imi aduc aminte ca au trecut 22 de ani de cand profesoara mea de limba Romana mi-a spus, fara ura si fara indarjire, ca nu am talent la limba Romana si ca nici o compunere de-a mea nu este frumoasa. Probabil tonul ei calm m-a facut sa o cred fara vreo urma de indoiala. Si imi dau seama acum, dupa 22 de ani, ca din acel moment eu am considerat scrisul doar un instrument primar, simplist, iar cititul doar o metoda de a invata chestiuni stiintifice. Nu am mai incercat sa scriu nimic, ce rost ar fi avut sa incerc sa fac o compunere cat timp nu aveam talent. Din acea zi toate temele mele au fost inspirate din caietele ramase de la sora mea - compuneri, povestiri, comentarii, tot ce era necesar.
Am trecut prin scoli, am invatat algoritmi si formule, principii si metodologii si mintea mea a ramas inchisa de o simpla fraza din trecut ca o poarta in care sta infipta o cheie minuscula ruginita.
A fost nevoie sa se nasca R, sa-mi ceara sa-i spun povesti, ca sa-mi dau seama ce bucurie poate sa-mi aduca sa amestec cuvinte in minte si sa le scot de acolo in fiecare seara, asezat pe fotoliul din camera  publicului meu, la inceput format doar din R iar dupa aproape 3 ani completat de O. Cheia ruginita s-a rupt, poarta s-a deschis si cu talent sau fara, scrisul a devenit una dintre cele mai mari bucurii ale vietii mele de adult si una din metodele familiei noastre de a ne bucura unii de ceilalti.
Imi sare in ajutor si  O, care nu stiu cum, dar reuseste sa-mi citeasca din cand in cand gandurile si sa-mi interupa sirul de "... fa asta, nu fa asta..." si sa spuna ea ce interiorul meu nu poate uneori sa verbalizeze: "Uite tati, sunt superba!"

Mihai

Thursday, December 13, 2012

Servicii de curierat


Mos Craciun a fost si ramane un batranel ciudat. Cu o barba prea lunga si  cam prea gras, ii ia un an intreg sa aduca un sac de cadouri. In schimb verifica zi de zi daca sunt cuminti copiii. Pare pretentios.

La fiecare serbare de pana anul asta O s-a speriat de Mos, a si plans. Asa au facut si alti colegi de-ai ei - renii sunt galagiosi, mosul e surd si vorbeste prea tare.

O are lista pregatita de o saptamana, stie exact ce vrea. Stie exact ce vrea si a doua zi, cand lista se modifica putin. Cred ca de aceea nu vrea sa scrie nici o scrisoare. 
Pot sa o inteleg, scrisoarea e ca o comanda la eMag, odata ce te-ai hotarat ce vrei, o parte din farmec a disparut. Ieri a scos din lista rochita de printesa si a pus in loc o umbrela de printesa. O umbrela cu buton pe care daca apesi umbrela sa-si schimbe culoarea.
"Nu mai vreau rochita de la Mos. Vreau rochita acum!"

Acoperiti de jocuri si jucarii, dvd-uri si tablete, trebuie sa-i dam o mana de ajutor lui Mos Craciun sa se redefineasca, sa ramana permanent in forma, invaluit de mister. Risca sa fie inlocuit de serviciile rapide de curierat.

Mi-amintesc de turnul de televiziune de langa orasul meu natal, in varful caruia sunt convins ca a locuit Mos Craciun aproape 6 ani de zile, pana cand s-a mutat mai aproape de alti copii. Copii ce abia incepeau sa fie incantati de farmecul lui de batranel ciudat.

Sansa lui este poate tocmai nehotararea. Mosul livreaza incet, dar nu obliga pe nici un copil sa scrie o scrisoare. Mosul aduce cadouri din iubire, nu din obligatie.

Mihai

Wednesday, December 12, 2012

Premiul de excelenta

E foarte ciudat cum pierd adultii foarte mult din intelepciunea copiilor, din flerul lor, din capacitatea lor de a umple spatiul si de a comprima timpul.
Imi ia zile sau saptamani la birou sa ajung la persoane importante, sa smulg o decizie sau sa imi fie semnate documente. Zilele acestea inseamna stresul asteptarii, apasarea muncii neterminate, indoieli - Probabil nu mai sunt vazut bine, sigur mi se cauta nod in papura, ceva nu merge...
In doar 10 minute, de la venirea de la birou si pana la plecarea spre supermarket, O si R si-au atins toate obiectivele, ca niste angajati model, fruntasii echipei.
Mi s-a prezentat toaleta de seara a lui Belle, am fost spectator la un cantec pus in scena in doua forme, asa cum vrea doamna si asa cum vrea O.
M-am plimbat cu R prin gradinile desenate ale zanelor, padurea iernii, campia de floarea soarelui, insula copacului cu praf magic.Valea Ielelor.
Am facut 4 ani de gradinita, 8 de scoala generala, 4 de liceu, 4 si jumatate de facultate, 1 si jumatate de master plus multe cursuri pe care de jena nu le mai amintesc. Si totusi ceva nu se leaga.
Asa ca maine imi reiau statul la usa persoanelor importate, gandindu-ma la premiul de excelenta pe care il merita echipa mea, echipa care conteaza. Cred ca niste bomboane cu propolis s-ar potrivi de minune.

Mihai

Tuesday, December 11, 2012

Minutele noastre

Timp de mai bine de doua luni, din septembrie si pana de curand, drumul meu se oprea in fiecare dimineata in parcarea din fata gradinitei. O mi-a interzis sa intru cu ea, si orice incercare de-a mea de a o convinge s-a terminat rau. Cu plansete isterice, cu nasul numai bun de resters, cu o tristete coplesitoare mocnind sub caciulita.
"Printesele nu isi lasa calul la poarta castelului. Ele trebuie purtate pana in sala de bal" am incercat eu in unele zile, dispus chiar sa o duc in brate pana la usa grupei.
"Vreau si eu sa o cunosc pe doamna". "Sunt curios sa le vad pe colegele tale printese, cu care te joci in pauza." "Arata-mi locul de joaca, si eu cand eram mic aveam triciclete la gradinita".
Dar pe rand, calul, printul, regele, monstrul, vanatorul din Alba si chiar si Morocanosul, cu totii am ramas la gard, uitandu-ne cum ea, printesa noastra, pleaca spre palat. Imbracata fistichiu, mai tot timpul cu ceva roz, cu un ghiozdanel tot roz in spate, pregatita sa ajunga la usa.
Dar toate astea s-au sfarsit intr-o zi, la fel de brusc cum au inceput, atunci cand m-a luat de mana si a zis "Azi vreau sa ma duca tati" si de atunci gradinita nu a mai avut garduri. Au devenit mai mici, s-au stafidit in frigul iernii. Drumul spre palat s-a transformat intr-un parculet vesel, plin de triciclete, un loc de plimbare, strangerea de mana. Sunt minutele noastre.
Mi-e foarte usor acum sa ma gandesc cum o sa raman la gardul liceului, la gardul facultatii, la gardul maternitatii, pentru ca stiu ca incapatanarea, ingredientul secret la care am complotat cu mami, si independenta varstelor ce vor urma nu ii vor descuraja pe batranii mei prieteni, calul, regele, monstrul, vanatorul din Alba sau Morocanosul sa astepte cuvintele magice: "Azi vreau sa stau cateva minute cu tati".

Mihai

Sunday, December 9, 2012

Neincredere

Fiind primul post pe acest blog probabil vorbesc singur, nu ma asculta nimeni inca.

Insa nu pot spune ca e ceva iesit din comun pentru mine. M-am obisnuit sa fac asta de ceva luni incoace, de cand copiii nostri sunt mai independenti si, (vine la pachet), si ceva mai greu de convins sa asculte.
Asa ca voi face cu acest blog cam acelasi lucru pe care-l fac si cu ai mei copii, voi vorbi si voi vorbi, voi repeta, voi reformula, pana cand cineva se va hotara sa ma asculte. Partial, sau total sau pana cineva imi va spune "Nu ne mai bombani, nu se aude povestea la radio..."

TatadeRO nu are nici o legatura cu ROmania, desi primul post e facut in ziua de alegeri, 9 decembrie. TatadeRO are legatura cu R si O, copiii mei de 6 si respectiv 3 ani si jumatate.
Le spunem R si O de vreun an, nu mai stiu exact de ce, cred ca ne jucam de-a alfabetul si in cele din urma asa au ramas unele dintre porecle.

Urata si mohorata, ziua de 9 decembrie. Auzi doar cod galben de ninsoare si exit poll in jurul tau. Insa nu poate trece neobservata, e pacat sa pierzi o zi din viata doar pentru ca e zi de vot si pe deasupra mai si ploua. Asa ca ne-am bazat pe incelepciunea populara. "E o vreme de numarat banii", a fost singura vorba pe care am putut sa o aleg din folclor, ignorandu-le pe cele legate de perpetuarea speciei.
Am varsat pusculita copiilor in mijlocul covorului si in vreo ora am transformat mormanul de fise in gramezi de fise: 50 de bani tati, 10 bani O, 5 bani R si diverse baterii, capacele, rotite puse in pusculita din prea mult entuziasm, mami.
"Nu am vandut suficient, veniti luni sau marti, poate colegii au nevoie de marunt" au legat cu greu o fraza baietii de la non stop-ul din cartier, Isi dadeau coate, ca si cum as fi fost un aurolac venit la cersit. De cate ori trec pe la magazin in drum spre casa, in costum si cu cravata, baietii imi spun domnule. Azi, plouat si cu caciula in cap, eram un dubios care vroia sa plaseze bani falsi?
Tot entuziasmul diminetii noastre s-a dus, am pus banii la loc in pusculita, poate doamna de la legume ii va recunoaste pe copii luni. "Astia sunt banii cu care nu putem cumpara nimic", a fost eticheta gasita de RO.

Cred ca un tata bun ar fi petrecut azi macar vreo jumatate de ora sa le explice copiilor ce inseamna alegeri, cine sunt domnii si doamnele lipite pe gardurile din cartier, de ce am avut cutia postala plina de hartii colorate luna asta si de ce nu ne-am intalniti pe strada niciodata cu nenea ala gras care zice ca "voteaza-l pe vecinul tau! un om de incredere!"
Ceva m-a tinut in loc azi sa fiu un tata bun. Nu vad rostul in a le spune puilor mei ca nenea ala gras si ingrozitor de urat conteaza in viata lor. Ca jeep-urile tunate care merg pe contrasens, de care ii invat sa se fereasca zilnic, exista din cauza unora dintre cei pozati pe gard. Ca facem 5 ore pana la Brasov pentru ca alti nenea si-au luat elicopter din banii nostri.
E ca si cum Malefica si Cruela ar fi fotografiate si puse la loc de cinste prin cartier, iar noi, dalmatienii de treaba, printesele, zana cea buna, calul printui, am fi obligati sa-i vedem in fiecare zi si sa-i si laudam.

Prefer din tot sufletul sa nu fiu un tata bun azi. Sa fiu unul ignorant si superficial, care lipeste instalatii de brad pe geamurile din dormitoare si pregateste o gustare pentru dupa-amiaza. Si evita explicatiile.

Probabil copiii mei vor fi prima generatie din familia noastra pentru care "RO" nu va trezi sentimente nationale sau patriotice. Poate doar abrevierea numelui unei tari exotice, de care sunt legati intr-un fel greu de explicat.
Sper insa ca va insemna totusi ceva - o amintire cu gust de ciocolata calda, iubire neconditionata, liniste si veselie, jocuri, caldura. Mama si tata.

Mihai