"Printesele nu isi lasa calul la poarta castelului. Ele trebuie purtate pana in sala de bal" am incercat eu in unele zile, dispus chiar sa o duc in brate pana la usa grupei.
"Vreau si eu sa o cunosc pe doamna". "Sunt curios sa le vad pe colegele tale printese, cu care te joci in pauza." "Arata-mi locul de joaca, si eu cand eram mic aveam triciclete la gradinita".
Dar pe rand, calul, printul, regele, monstrul, vanatorul din Alba si chiar si Morocanosul, cu totii am ramas la gard, uitandu-ne cum ea, printesa noastra, pleaca spre palat. Imbracata fistichiu, mai tot timpul cu ceva roz, cu un ghiozdanel tot roz in spate, pregatita sa ajunga la usa.
Dar toate astea s-au sfarsit intr-o zi, la fel de brusc cum au inceput, atunci cand m-a luat de mana si a zis "Azi vreau sa ma duca tati" si de atunci gradinita nu a mai avut garduri. Au devenit mai mici, s-au stafidit in frigul iernii. Drumul spre palat s-a transformat intr-un parculet vesel, plin de triciclete, un loc de plimbare, strangerea de mana. Sunt minutele noastre.
Mi-e foarte usor acum sa ma gandesc cum o sa raman la gardul liceului, la gardul facultatii, la gardul maternitatii, pentru ca stiu ca incapatanarea, ingredientul secret la care am complotat cu mami, si independenta varstelor ce vor urma nu ii vor descuraja pe batranii mei prieteni, calul, regele, monstrul, vanatorul din Alba sau Morocanosul sa astepte cuvintele magice: "Azi vreau sa stau cateva minute cu tati".
Mihai
Ma bucur ca te-ai decis sa scrii si aici, Mihai.
ReplyDeleteCred ca blogul tau poate servi drept exemplu si incurajare si pentru alti tatici si combatere pozitiva a diverselor "machisme" sociale.
Va urez cat mai multe minute magice impreuna :)