Sau doua luni. Doua luni de pregatire si de stres. Doua luni in care am auzit in minte si prin casa: "Se va descurca sau nu?".
Cum va duce bagajul, cum va face dus, cum va dormi fara noi, fara O in camera, fara jucariile lui, fara sa il sprijinim si sa-l impingem de la spate la fiecare pas? Se va imbraca, va merge pe carare sau prea aproape de prapastie? Va sta linistit in tren sau va fugi pe peron? Va manca la masa sau va fugi pe scari si se va urca pe geam?
Si in plus trei nopti. Trei nopti in care am visat urat. Trei nopti in care nu am stiut decat vag ca e bine. Am fost anuntati ca toti copiii sunt bine. Toti da, insa R?
De ce ne-am trezit amandoi speriati in prima noapte la ora doua? Era frica noastra sau frica lui? Dorul lui de casa sau dorul nostru de el?
O a suferit in tot acest timp. A dormit in patul lui R atat la pranz cat si noaptea. "Cum s-o descurca R fara noi, acolo in excursie?"
Excursia a trecut cu bine. R s-a intors sanatos si intreg, vesel, plin de el. Mi-a trantit astazi o usa in fata, semn ca excursia l-a activat, l-a impins pe traiectul corect al baiatului independent pe care ni-l dorim.
Am acceptat gestul cu usa zambind, pentru ca excursia si-a atins scopul prevestit de doamnele invatatoare. Am facut un pas inainte. Suntem niste parinti mai maturi.
Mihai
No comments:
Post a Comment